Infrastructurile critice prin lentila teoriei securizării

Infrastructurile critice au devenit un punct central al guvernanței europene în materie de securitate, pe fondul creșterii complexității amenințărilor fizice, digitale și hibride. Acest articol aplică teoria securizării, bazându-se atât pe formularea clasică a Școlii de la Copenhaga, cât și pe dezvoltările sale sociologice, pentru a analiza modul în care Uniunea Europeană construiește și guvernează infrastructurile critice prin Directiva CER și Directiva NIS2. Cele două acte normative dezvăluie o logică duală a securizării bazată pe continuitate operațională fizică și integritate sistemică digitală. Prin corelarea teoriei securizării cu politica materială a guvernanței infrastructurilor, articolul demonstrează că infrastructura critică nu este doar un domeniu tehnic, ci o arenă esențială prin care securitatea europeană contemporană este definită și pusă în practică.